sâmbătă, 20 septembrie 2014

Fugit irreparabile tempus

E prima dată când calc pe iarbă
și totuși am făcut de nenumărate ori, pași.
E prima dată când piciorul meu se-nfruptă cu frunze,
sub soarele rece al toamnei.
Gândurile mele tac, parcă surprinse de
faptul că încă mai respir.
Un ecou din prima viață mă îmbie
și văd stoluri cum îl urcă-n mine.
Nu m-aș vedea nicicum în sinele de ieri,
atât de zdruncinat de negăsirea sinelui.
Culmea...
E prima dată când pasul meu e-aici
și nimic nu mă bucură mai mult, ca faptul

că e bineînțeles, pentru ultima oară. 

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Tablou cu copil în iarnă

Eram copil și zăpada îmi făcea sclipiri, de parc-aș fi privit într-un cuarț spart.
În stânga mea, casa-n care locuiam se odihnea parcă de zgomotul adunat în tot anul. Nu țin minte multe, dar lumina de la ora patru după-amiaza avea ceva de ordinul fantastaticului. Evident ca totul îmi părea cu mult mai înalt: bradul din fața casei, nămeții, sania asta grea pe care stăteam. O făcuse bunicul din fag și îi pusese două șine groase de oțel (să fie mai trainică). Adevărul e că și acum sania mai e pe undeva prin curte și se cațără câte-o găină pe ea, să își țipe oful...sau oul.
Sunetul monoton al oțelului pe zăpadă mă purta undeva, unde habar n-aveam că eram sau c-am să mă întorc vreodată. Ai să râzi, dar chiar era de basm iarna asta în orașul meu mic.
Bunicul trăgea la sanie, îmbrăcat cu o bundiță și cu un fes cu moț. Mergea încet și apăsat, cu papucii lui largi și obosiți de la atâta purtat prin curte și grădină.
Mă ascundeam după el când lumina era prea puternică. Nu, nu zburam pe un cal magic, nu, nu aveam aripi, dar ceva din mersul lui calm și apusul iernii mă închideau într-un cadru de basm.
Spatele lui mare îmi părea dealul pe care mă cățăram, numai că de data asta, avea picioare și galoși.
Ce ciudat că îți scriu asta la sfârșitul verii. Nu știu ce m-a apucat. Pesemne că am conștientizat că nu o să mă mai bucur niciodată de clipa aia, în care culmea, nici nu râdeam...știi tu, cum fac copiii americanilor în filme.
Eu eram mută și prezentă. Mare lucru. Dac-ar fi așa ca la școală: „Sprințăroiu!
Prezent!
Stoian!
Prezent!
Șchiopu!
Absent!” și se-auzea mereu din spate câte unu șușotind, unde o fi Șchiopu...
Mi-e cu neputință să-mi definesc prezentul fără starea aia de copil.
De curând, am cunoscut pe cineva care mi-a zis atât: „Eu am să mor copil!”
Frumos, nu?
Știu că nu-ți plac replicile ăstea și-ai să zici că-s clișee sau că mai bine fac sport să nu mă mai gândesc la chestii existențiale, cum le zici tu la mișto. Mereu ai avut un mod extrem de facil de a trata metafizicul, pentru un om cu atâta carte. Nu ai fost niciodată genul de artist nostalgic, mai degrabă zici că ai fost contabil sau ceva.
Nu pot să-mi scot cadrul ăsta din minte, ce mare era tataia. Știi că fusese director în Onești la o fabrică și ne aducea mereu ciocolată Africana.
Dimineața la 5 vedeam farurile de la mașină cum se întind pe tavan prin perdea.
Îmi pare că nu i-am mulțumit niciodată cât ar fi trebuit. Se lăuda mereu că suntem la facultate, că suntem nu știu cum...deștepți. Îi plăcea să știe că oamenii cu carte, ajung bine.
Ce folos, zii și tu? Mor cu filosofia de gât și cu artele în brațe. Măcar să trăim frumos.
Hmmm, de-ar mai fi trăit...i-aș fi citit ce am scris. Ultima dată i-am citit din Topîrceanu, Balade vesele și triste.
El stătea rece, întins, cu capul înfășurat ca o bomboană. Cum s-a prăbușit deodată. Acum era slab și oasele lui îmi aduceau aminte că îl vedeam ca pe un monument.
Lumânările vegheau drumul lui și zău că îmi semănau cu zăpada, sau o fi fost de la plâns și lumina se vedea așa, cristalizată prin gene.
Era îmbracat cu flori și toți îi aduceau omagii, mama tăcea. Aș fi vrut să fie doar unul din visele mele zbuciumate.
Am ieșit. În grădină se întindea tot trecutul meu printre coceni și vița de vie. Mă vedeam în frunzele de nuc și crengile arse din grădină toamna.
Am respirat adânc și am simțit cum tot sufletul meu îi urează drum bun și îl inspiră cu nesaț cu tot pieptul.
Eram peste tot, în casă și vedeam tabloul lui cu rodii, tablourile mamei, o vedeam pe ea în ie, pe bunica prin curte, pe frate-miu cu capul plecat. Eram el și stăteam la gard pe-un bolovan înalt și m-așteptam pe mine de la școală.
Eram eu, m-auzi? Eram copil...
Ajunsesem în mine, ajunsesem acasă. Buzele mele recitau fără să știe:
„O, e atât de bine când pe drumuri ninse,
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un oceag din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!”




sâmbătă, 16 august 2014

Introspecție

Am obosit să merg pe-un deal imaginar,
s-alerg prin amintiri după umbre apuse,
să cer să vină toamna, în frunze să mă scald,
să fiu din nou copil, cu fericiri vetuste.

De-atâta insomnie, mi-e pasul clătinat
Și-aș vrea să mă împiedic și să cad,
în trupul tău tânăr și puternic, mamă;
Să mă prefac ghem și să dorm în pântec,
unde se-aude atât de clar,
liniștea din-ntâia oară.

Uneori

Uneori mă tem că pasul meu nu-ți va fi de-ajuns,
că trupul meu se va preface-n frunze,
Că de-atât lumesc, mi-e sufletul ascuns
în universuri gri, fade și obtuze.
Mă tem de mine ca de-un om nebun,
că-s plecată-n nori și trupul meu e restul,
Mă tem că tot ce-am de oferit mai bun,
e-nsingurarea de-a trăi... și versul.

duminică, 3 august 2014

Nocturnă

Lui Chopin nu i-am scris cât ar fi meritat;
mereu l-am pus acolo, în colțu- ndepărtat.
Ce-i drept mai schimbam o vorbă, noaptea,
când scârțâia de după ușă moartea.

De-nsingurare fugeam pe portativ,
unde-mi grăia cu-un ton evocativ:
- Cel mai bun prieten de pahar,
vezi bine fetițo, e cel imaginar...

sâmbătă, 26 iulie 2014

Cine mai are timp?


Dintre toate locurile de pe pământ și-a găsit să intre într-o biserică neterminată din Neptun, o stațiune mică de pe malul mării. Era trecut de 10 seara și între becurile de bâlci și muzicile amestecate, biserica străjuia cu o cruce slab luminată cu un soi de leduri portocalii. Un fel de ghiveci urban: mirosul de hamsii și gogoși proaste, cu benzină și apa mării, cu țipete de tot felul, râsete și oameni relaxați ce se-nghesuiau la o plimbare pe faleză.
Privit de sus, orașul ăsta mic și viu numai vara, îngloba în el toate contrariile ce se atrăgeau magnetic ca o piață plină de artizanate ieftine. Pe fundal se îmbibau cu dorința de a renunța la tot pentru liniștea eternă.
Pereții erau reci și goi. Nu văzuse până atunci o biserică fără frescă și totuși locul în sine purta întru totul haina retragerii și a păcii. O pace care vine doar prin plâns. Și-așa ar fi vrut să se ghemuiască pe scaun și să zacă acolo până la sfârșit.
Dintr-o boxă se auzeau rugăciunile dimineții. Îi plăceau, le zicea oricum din memorie și asta îi dădea un sentiment de casă.
Cu siguranță că lumea vine la mare să facă baie, sau să se îmbete, sau să se combine, sau toate la un loc. Cu siguranță că aici nu era locul sau timpul unei rugăciuni.
Sunt unele orașe care poartă în ele încă zăpușeală psihică de parcă vară ar fi necontenită.
Era bine cu pereții reci.
Își lipise capul de crucea de lemn și stătea acolo fără să clipească, fără să gândească. Se apucase cu mâinile de brațele crucii și tăcea...tăcerea de la început. Unde nu mai era nevoie de vorbe multe, de cântări, de psalmi, de nimic. Unde nu era nicio rușine că nu știai a te ruga cu alte pasaje scrise din prooroci.
Rugăciunea era un oftat.
O năpădi un plâns de dor, de singurul dor care înaltă, singurul dor atât de nelumesc încât ar fi numit de alții nebunie...sau în cel mai fericit caz i-ar spune: da, e nemulțumire cronică.
Ce ușor punem etichete.
Și-a acoperit fața în palme și ofta pierdută în podeaua care demult se topise.
Un copil îi apăru în față; a sărutat crucea fără să se mai închine și s-a uitat înspre ea plânsă, cu o seninătate de nedescris. Nici nu mai trebuia să facă semnul crucii când inimă lui venea deja deschisă pe toată înălțimea și toată lățimea. În toată simplitatea și inocență lui de copil i-a arătat cum se face. Cu bucurie.
Își amintea cum se ancora de cruce cu tot trupul ei, de și-ar fi lăsat în ea tot greul, ca și cum propria-i cruce i-ar fi apăsat umerii într-o urcare sisifică.
În corpul ei se instală o durere nouă, puternică, edificată doar sporadic, prin nostalgii. O durea inocența, o durea copilăria și tot timpul petrecut la bunici care nu se mai intoarcea niciodată. Scurgerea inexorabilă a timpului apăsa ca-ntr-o menghină tot suflul. Nimeni nu i-a spus că înaintarea în vârstă vine cu durere...și totuși ce mult s-a grăbit să crească.

Vis baudelaireian


Visam un cuib de ciori, ce-mi aranjau cu pliscul
un sarcofag desprins din praful de beton,
Iar eu purtam războaie pe-o creastă de dragon
și prefăceam iubirea, grămadă cu nimicul.


Am visat tăcerea și strigătul, deodată
cum izbucneau în mine, mocnind de-atâta timp,
Iar eu scriam în mine, pierdută, o erată
să-mi corijez trecutul, greșit într-un răstimp.


Visam din mări stafia, pe-o barcă salvatoare
și n-avea nicio umbră și nici la țărm ponton,
Iar eu vorbeam frumos, cu viața-mi trecătoare,
și-mi răspundea ecoul, încet și cu bonton.


Ce porcării visam, din creasta-mi de dragon,
și-aș fi sărit cu totul, în barca salvatoare
Iar eu scriam atâta, c-o placă de beton
„Când eram mică, off! visam doar sa fiu mare...”