Fiind copilă prin birt cutreieram

 Fiind copilă prin birt cutreieram,

pierzând la ping-pong, flotări pe jos făceam.

Cu capul pe o masă, vreo doi bețivi dormeau,

iar alții lângă bar, cu tacul se băteau.

Un geamăt lin și scurt trecea pe la ureche,

Țipa câte-un bețiv ca apucat de streche.

Câte-o putoare acră venea adormitoare

și-mi amintea pe loc că sunt o muritoare.

Pe stradă-un felinar mă lumina la față,

mă clătinăm puțin, vedeam și-un pic în ceață;

Un câmp cu maidanezi se așternea sub pleoape

și maica mea urlând, venea cam de departe.

Câte-o manea difuză se perpelea în taină

când eu mă căutăm de cheie printr-o haină.

De la Tanita, beri și câinii se lungeau

și-n turme de elani, pe loc se prefăceau.

"La Vaca"- birtul vieții m-am și îndrăgostit

de cel mai bun șahist, de viață ostoit

îmi aducea și vara un soi de drăgănele

și-apoi se-nfileta, pe loc la pacanele.

Ce amintiri plăcute cu îngeri blonzi și moi

când eu mă-mpleticeam în șanțuri cu noroi.

Oh anii tinereții, prin bombe i-am băut;

 Puteam să nu îi beau, dar cine ar fi vrut?

Ancestral memory

Said the gypsy with her golden teeth:

You're a fool with your head hanging down

while you swing, try to see underneath-

the world's a scene and you're just a clown.

Here's a question from stone boards-

It was marked number seven:

Do you recall your last words,

when you were banished from Heaven?

Povești

Încă mai am nevoie de povești

să-mi mângâi suflul, bătrân fără de știre,

să știu că-s încă vie chiar și când nu ești,

Iisuse, Tu lumina-mi când bântui în orbire.

S-au petrecut atâtea de când nu ne vorbim

și nu mi-e bine vezi, mă-genunchez de dor;

Lumescul ne desparte- e-un zid ce noi îl știm

că l-aș fi spart demult, dar îngerii mei mor.

Nu pot trăi în realități urbane

cu oameni goi, de n-ai cum să-i privești;

eu mă-nchid în lumea-mi cu baloane:

se pare că mai am... nevoie de povești.

De-a șoarecele și nimica

Niciodată nu am înțeles de ce te caut,

de ce ne întrebăm unul de celălalt

dacă ai făcut ce trebuia să faci,

dacă viața mea e mai fadă decât ieri.

Știm amândoi că număram nimicuri.

Dar mai presus de toate știm că nu ne știm.

Am obosit să te număr în alte chipuri

și tu să mă numeri ca nucile, toamna.

E-un joc greu de-a șoarecele și pisica

în care ne mâncăm pe rând cozile.

Aștept cu nerăbdare clipa când

vom cădea în capcana cu zimți

și-om fi prea bătrâni la suflet

să mai alergăm.

Pân-atunci ne umplem cu nimicuri.

Simți?

Apăsare

Mă macină timpul ca un ponton de malul marii

și clipa se transformă-n dune de nisip,

pe care le admir plângând, și-aș da uitării

că viața și cu moartea sunt doar un arhetip.

Mă rod secundele, ca moliile lâna,

cu gura lor hulpavă, mă mușcă pân-la os

și la bunici le-aș strânge îndată mâna,

să redevin copil, la toate curios.

Mă strânge dintr-o parte veșnicia,

și-mi bate tot mai ritmic într-o tâmplă,

mi-aș îmbraca pe trup, pe loc, copilăria,

să știu că doar prezentul e tot ce se întâmplă.

M-a sfredelit de tot, până la suflet,

timpul acesta crud, ce duce nicăieri,

și morții îi aud șoptind, ca într-un cuget:

ca noi veți fi voi mâine, ca voi am fost noi ieri.

Peisaj de iarnă

Peste noi au râs zăpezi,

cu fulgi negri și scuipat,

te făceai că nu îi vezi

și mai bine c-ai uitat,

ziua ceea când de ger,

îngeri albi au înghețat

și se prăvăleau din cer

în fulgi negri și scuipat.

Nimeni n-a mai zis nimic;

mergeau pe străzi ca-ntotdeauna

doar se fereau de frig, un pic,

și așteptau să treacă luna,

să-și ia salariul lor cel mic,

sărind băltoace câte una-

scursuri de îngeri și finic;

mergeau pe străzi ca-ntodeauna.

Tu te-ai oprit la colț deodată

și m-așteptai să nu mai sar,

îți luai țigara la bucată

și mă mustrai cu vorbe doar:

- De nu te aranjezi odată,

vei suferi tu, iar și iar.

- În haos, eu mi-s ordonată,

și necesar mi-e iadul, chiar

și curg cu toate laolaltă;

voi vreți și cerul controlat,

de-au nins și îngeri într-o baltă

și nimeni n-a mai observat.

Avertisment

Nu vă puneți cu trăirile unui poet!

La trup e mereu veșted,

dar lupte duce-n piept:

se bat în el doi demoni și îngeri deopotrivă

și-i mușcă grav din fiere

ca Petru din colivă.

De îl vedeți pe stradă să nu-i băgați de seamă

acel nor ce și-l poartă

ca act de mers la vamă;

El știe unde-i puntea și calcă strâmb mereu

și-s face dintr-un plânset,

un prag cu Dumnezeu.

Nici râsul lui năstrușnic să nu-l băgați de seamă,

căci el e veșnic tânăr-

ferice prunc de mamă.

Nici plânsetul său mut julit într-un amor,

el se jertfește crunt,

după idei ce mor.

El s-a îmbătat cu îngeri și cântă de nebun

nemaivăzute scene

din visul lui străbun.

Nu vă-nșelați cumva că-i sânge-n al său trup;

îi curg numai cerneluri,

când venele-i se rup.

Are totuși un dar primit din isihie,

el râde și se plânge

cu toți, din empatie.

Nu vă puneți cu trăirile unui poet,

el apără trecutul

de-un viitor incert.

De îl vedeți pe stradă, lăsați-l să se ducă

să apere orașul,

plăpând, ca o nălucă.