Declarație realistă de dragoste

Din Polul Nord în Polul Sud

Încerc în brațe să te strâng,
Ca pe un corb ce-l mai aud
Cum aripile i se frâng,
De zborul greu, în cerc închis,
Ce-și poartă Eul cu dichis,
Ca pe-o paiață la paradă
Ca pe o zi de vineri, fadă,
Cum stă să cadă în genune
Sperând s-apară o minune.
Din Polul Vest în Polul Est
Îmi zbori în gânduri tot mai des,
În frici ce ți le zic modest,
În poezii de ne-nțeles,
Că mi-este dor să-mi fii doar mâna,
Să-mi curgi că limfa într-o vână,
Să te așez ușor pe piept,
La ora în care aștept,
Să ascultăm tâmplă în tâmplă,
Că moartea-i tot ce se întâmplă.

Uneori

Uneori ascult Chopin și mă deprimă,

alteori sunt deprimată oricum,

și mă chircesc ca melcul, de parc-aș avea cochilie,

sau un suflet în care să mă-nchid.

Uneori îmi doresc o mașină veche de scris,

s-o pun acolo într-un raft și să m-amenințe

că se-neacă-n praf.

Eu să mă fac că scriu, ca să o vindec;

am auzit că lucrurile vechi, ruginesc ușor.

Uneori colecționez nimicuri până văd nimicul

din mine, și-atunci zac.

Alteori mă hrănesc din aer și din plâns

până râd de mine și-apoi tac.

Tic-tac. Tic-tac. Moartea stă într-un copac.

Uneori mă-ntreb dacă timpul uită de mine,

așa cum uit eu de el.

Curriculum vitae

Mă nemulțumesc ploaia, frigul, vara,

pielea arsă, pielea înțepată de frig

și mai ales, pielea înțepată de țânțari.

Mă nemulțumesc oamenii, cunoștințele,

sinele, ceasul și-nghesuiala din metrou;

fețele lor tâmpe când se cred deștepți,

și mai ales deștepții.

Mă nemulțumește timpul mult prea lung.

Și viața, dar doar dintr-un motiv:

seamănă mult prea mult cu moartea:

scurtă și fără-nțeles.

Mă nemulțumesc religiile, florile-n perfecțiunea lor,

Dumnezeu că e în toate și toate că sunt vii.

Mă nemulțumește totul deopotrivă.

Totul... că l-am prefăcut nimic.

Mama

Mamei mele nu am putut vreodată a-i scrie

mai mult decât un gând,

un zâmbet

și un plâns.

Mamei mele nu i-aș fi putut vreodată scrie ceva,

mai mult decât ceea ce e.

Și cum ai putea vreodată să adaugi sau să scazi ceva

infinitului?

31 ianuarie

Am amorțit aiurea, în forma unui măr,

în universul meu, ascuns de ochii lumii;

o cioară mă pândește din vârful unui păr

să mă arunce-n gol, în liniștea genunii.

Se crapă zorii zilei și tot n-am mai căzut

din blocul turn ce tace de frica dimineții,

Mă pun să-mi mestec visul, din ora ce-a trecut,

ca pe o gumă Turbo, cu gustul fad al vieții.

Nimic în jur nu mișcă, e totul numai ger

și aș topi înghețul cu patima din mine,

Dar timpul se preface în țurțuri pân' la cer,

Și de atâta frig, nici moartea nu mai vine.

Metamorfozele iernii

Timpul lua forma trupului tău,

iar gerul lua forma tuturor copacilor,

ca într-un fel de concurs absurd

de care e mai lung...

Și se năștea un infinit.

Poate nici nu se născuse, ci era acolo dintotdeauna

și nu-l văzusem pentru că eram prea ocupată

să mă prefac în țurțure.

Tăcerea-n schimb, lua forma unei ciori,

care-și cânta imnul dimineții,

atâta doar că nimeni n-auzea,

pentru că și ei la rândul lor erau prea ocupați

să se prefacă în piftie.

Tristețea lua forma unei sticle,

pe care-o bea bețivul meu de înger,

scuipând printre măsele visele,

evident, cu mult înainte să le fi avut.

Probabil ar fi spart îndată sticla,

dacă nu era prea ocupată la rândul ei,

să se prefacă-n lacrimi.

Ce n-am văzut

Când camera plesnește sub greutatea unei umbre,

Și pe tavan se învârt gânduri sumbre,

Când ies iar din oase, ca leul din cușcă,

Îmi iau prietenul imaginar să dăm câte o dușcă.

Nu discutăm politici, ori vești muritoare,

ascultăm doar pereții cu voci 'surzitoare.

Doar ei ce-ți arată minuni în povești,

amintiri despre cum ai uitat să trăiești.

Mai mi-arată cum iar, am un deget în rană,

Ce s-a înfipt mai adânc ca ochiu-mi din geană.

Legitima întrebare

Realizez că nu-s cea de ieri, nici de mâine,

căci viitorul mi-e închis într-un câine.

Nu-s nici zâmbetul mamei, ori suflu meu crud,

nici ce-au vrut printre școli, alți oameni s-aud.

Nu-s aia, nici ăla, nici toți laolaltă,

nici urma ce-o las când pășesc într-o baltă.

Nu-s carne, nici oase, nici trup plin de moarte,

nici un vers de uitare, înscris într-o carte.

Realizez tot ce nu-s în lungul meu gând,

Dar tot n-am aflat dacă sunt, ce mai sunt?

Odă-n Piața Victoriei

Se-aglmoreau trotuarele de bălți

și-n ele înotau doar oameni.

Îi vedeam grămezi la semafoare,

într-un tetris de mașini și tramvaie.

În spatele lor duhnea a ziua de azi

și de mâine,

iar de atâta zgomot nu mai auzea nimeni

pasul vreunui înger.

Ultimul care-l auzie a murit demult,

sau cel puțin așa citisem într-o carte.

Mă găseam ce-i drept de multe ori

ciulind urechile ca la vânătoare,

dar n-auzeam decât vreun motor ambalându-se

sau în cel mai fericit caz, inima.

Puhoiul se urnea mai departe, cu vreun scop anume,

numai eu mă tăram de pe azi pe mâine,

plimbându-mi mâna...

ca pe-un câine.

Amiază marină

Pe șoldul tău se-ntinde o lagună

și mă trezesc mereu piedută ca ultimul bețiv din port;

Acolo nu mă sperie infinitatea clipei,

ori faptul că n-am mâncat de-o lună,

nici liniștea primordială,

ori iminența morții.

Acolo mă cufund în mine

până-n măduva oaselor,

unde în sfârșit mi te descoperi.

Mă tem însă uneori, că cine știe ce barcă salvatoare

o să vină să m-arunce către mal.

Și zău că-i păcat: ai mai văzut tu

pirat fericit pe uscat?

Mă paște poezia

Mă paște-o poezie cum mă tot paște moartea:

tăcută, răbdătoare și beată la un colț,

iar eu o tot amân cu multele nimicuri,

să vadă că am treabă și că nu-i încă ceasul.

Mă furișez ușor, căci trupul meu de flutur

s-ar prăbuși pe loc sub piatra unui vers.

M-ascund pe frunți ridate, pe pălării, prin plete

să redevin alt om și moartea... parcă uită.

Eu ți-aș fi scris și ție, pierdut într-un metrou,

Dar n-ai fi râs, vezi bine și-apoi ai observa

că-n trupul ce îl vezi, e loc doar de trăire,

Iar tu o tot amâni... cu multele nimicuri.

Și versul ăsta alb mă-njunghie-ntr-o coastă

să-mi amintească lesne de tot ce n-am făcut,

de parc-ar ști din ceruri, ori sus de pe o creastă,

că dus mi-e viitorul, pierdut întru trecut.

Din scoarță-n scoarță

Nu e ruptură mai mare ca a copacilor noaptea.

În însingurarea lor se tânguiesc de moarte,

se-mbrățișează cu frunzele-n noroi

și-apoi își continuă tacit, dansul.

Mereu m-au urmărit cu stoicismul lor:

niciodată nu și-au strigat durerea

mai mult decât un greiere, toamna.

Niciodată n-au schimbat trecutul,

prezentul, viitorul.

Întotdeauna au născut din ei gânduri,

năruite-n frunze.

Oricât i-ar fi scrijelit cuțitul, păstrează-n

scoarță dragostea eternă,

ce-i drept, ca pe un tatuaj prost făcut.

Cu toate acestea, mereu mă primesc c-un dor atavic:

de parcă trupul meu descinde dintr-al lor.

Nu m-ar mira, vă zic, ca într-o noapte,

să-mi înfig tălpile-n pământul rece,

să m-acopăr în griuri, iar părul...

să-mi plângă în frunze și-n versuri.

From cover to cover

There is no bigger rift than the trees by night.

Alone, they lament their solitude to death,

embracing the soil with their leaves

and then continue their quiet dance.

They always followed me with their stoicism:

They have never cried their pain out

more than a cricket in autumn.

They've never changed the past,

the present, the future.

They gave birth to thoughts, shattered in leaves.

No matter how carved they'd be by knife,

they'd keep in bark, eternal love,

of course, like a poorly done tattoo.

However I always get atavistic longings:

as if my body descended from theirs.

I would not be surprised, I say, if one night,

I may stick my feet in the cold ground

and cover myself in grays, and my hair...

would start crying in leaves and words.

Dincolo

Dincolo de geam e o lume care-așteaptă

să-mi umple golul cu neființele lor,

cu fricile sădite-n măduva oaselor,

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Dincolo de prag e îngerul care tace de-o oră,

și se uită pierdut la frigiderul

umplut și el de gânduri feliate,

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Dincolo de ușă e cheia fericirii,

dar m-am încuiat pe dinăuntru,

cu poeziile mele de-ntristare, evident,

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Dincolo de fațade, sunt un coșciug ambulant,

umplut cu trupul iubirilor moarte,

decorat cu buchete de imortele, și ele

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Scurtă revedere

Ne-am îmbarcat demult, la drum spre Paradis,

dar trenul ne-adus în gara cea de nord

și ne-am găsit mai reci ca vântul din fiord,

sub o cupolă spartă- uitatul paraclis.

Ne-am luat de mâini deși, nici noi nu mai credeam

că mai exista suflu în recile vagoane;

pe spate mă-ncercau atingeri, în frisoane

și-un gând că ce era, e tot ce mai aveam.

Ne împărțise timpul, cu tot pe jumătate,

și mă-ntrebai din ochi dacă acum mi-e bine;

nu mai știam nimic, de mine sau de tine

și fără noutăți, e totu' o noutate.

Ne-am înfruptat apoi din fructul viu al cărnii,

mințindu-ne că suntem prin raiuri și livezi,

era un vis plăcut, s-a dus după cum vezi...

și n-am făcut decât, să mi te-adaug rănii.

În scurtul nostru timp, văzut-am că se poate

mă bucuram că vii, doar să te văd plecând

și-acum ce m-ai lăsat, e tristul nopții gând:

că tot ce am născut sunt versuri de o carte.

Ce am uitat să-ți zic

O dată la șapte ani, trupul meu

descinde într-al tău,

ca altoiul de cireș.

Atunci putem să ne privim în față,

ca sufletele în oglindă,

să te inspir până-n străfunduri,

pe nara dreaptă, nara stângă.

Doar aerul se plimbă între noi,

în patul fără timp și spațiu,

se-aude doar un ritm de blues și cred

că-s în eternitate, ca-n pactul meu

cu dracu.

În trup mi te preumbli ca o limfă,

și părul meu te-acoperă sub stele,

și-n coaste au început să-mi crească

întâile amintiri albastre.

Dar timpul trece pân'la zi

și ai să-mi fii departe;

eu am să-ți zic, deși n-ar trebui:

m-am atașat de tine...ca de moarte.

Din rădăcini

Număram frunze din copacul vieții sau al morții...

nu mai știu,

că de-atâta spiritualitate abia țineam cuțitu-n mână.

Inițial voiam să-mi scrijelesc pe trup, un copac

la umbra altuia mai mare.

Dar oricum ar fi fost inutil, așa că mai bine

tăiam frunze la câini.

Pisicile erau prea ocupate să-ncâlcească ghemul,

cu firul roș al Ariadnei, desigur.

Niciodată nu mi-au plăcut prea mult pisicile.

Până și copacul mi-a șoptit:

„Nu te-ntinde la umbra mea, vezi bine:

moartea blândă zgârie rău.”

Definiția poeziei

Eu am jonglat cu moartea în silabe,

De ajunsese dracul a mă privi cu ciudă,

Când mă hrăneam cu vorbe vii și oarbe,

uitând de lumea asta, fadă și absurdă.

Cuvintele le-am pus atent în insectar,

să-mi amintească veșnic de sfânta lege a firii;

Căci nu-i așa că boldul, de îl încingi în jar,

arată bine înfipt în atriul simțirii? 

De-a spânzurătoarea

Viața mea-i o glumă:

Dovadă că atârn într-un copac de șapte zile

și nici vântul și nici mama nu m-au căutat.

Nu fac nimic de-o săptămână,

doar pendulez ca un măr copt

dacă să cad sau să rămân.

Totuși sunt bine: am o mână pe ficat

și-n cap pălăria verde a lui bunicu,

să-mi țină de soare.

Dacă știam că am astfel de abilități

nu mă duceam la facultate,

ci m-angajam străjer în ceruri

sau în iad... că mi-e totuna.

Cel mai mult îmi place că nu salut

și nimeni nu se-așteaptă să răspund

Cine-ar vrea s-audă „ziua bună”

de la un muribund?

Totuși e trist că moartea mea-i o glumă:

Dovadă că mi-atârnă trupul în copac,

și peste oase mi se-ntinde bruma

și nici moartea nu m-a căutat.

The eleventh happiness

The last happiness, was given to a poet:
It couldn't be trusted to any other clowns,
So it was given, in his obsolete living,
to the one who always writes a grin in a sigh.

Whispered rare and slowly, embossing from the water,
it turned into his lymph, just bleeding out his poems.
Like a Holy Sacrament, he kept it close into his arms,
Alone and sober- the runaway from all.

Only the birds could see him, silent in his world,
Smiling his thoughts out into the bluest ink,
For only he could see, for years into a row,
flying away from letters, the angel caught in words.

Fiind copilă prin birt cutreieram

 Fiind copilă prin birt cutreieram,

pierzând la ping-pong, flotări pe jos făceam.

Cu capul pe o masă, vreo doi bețivi dormeau,

iar alții lângă bar, cu tacul se băteau.

Un geamăt lin și scurt trecea pe la ureche,

Țipa câte-un bețiv ca apucat de streche.

Câte-o putoare acră venea adormitoare

și-mi amintea pe loc că sunt o muritoare.

Pe stradă-un felinar mă lumina la față,

mă clătinăm puțin, vedeam și-un pic în ceață;

Un câmp cu maidanezi se așternea sub pleoape

și maica mea urlând, venea cam de departe.

Câte-o manea difuză se perpelea în taină

când eu mă căutăm de cheie printr-o haină.

De la Tanita, beri și câinii se lungeau

și-n turme de elani, pe loc se prefăceau.

"La Vaca"- birtul vieții m-am și îndrăgostit

de cel mai bun șahist, de viață ostoit

îmi aducea și vara un soi de drăgănele

și-apoi se-nfileta, pe loc la pacanele.

Ce amintiri plăcute cu îngeri blonzi și moi

când eu mă-mpleticeam în șanțuri cu noroi.

Oh anii tinereții, prin bombe i-am băut;

 Puteam să nu îi beau, dar cine ar fi vrut?